Etichete

, , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Marea majoritate a oamenilor raporteaza realitatea la propria experienta.

Raportam lumea pe care o putem controla sau pe care am vrea sa o controlam la propriile principii, valori, limite, scopuri. Nu e ceva nou. Deja stim ca fiecare vrea sa convinga ca ceea ce are el de spus e mai adevarat decat ce are de spus celalalt. Fiecare isi povesteste experienta ca pe unica experienta valabila.

Care este relatia interumana de cea mai inalta vibratie, altruista la superlativ? (Sau ar trebui sa fie asa.) Relatia PARINTE-COPIL. Ce se intampla in realitate? Exact invers.

Am auzit parinti spunand: Nu sunt mandra de copilul meu, Nu face nimic, Nu e bun de nimic, Nu e in stare de nimic, E lenes, Ca eu la varsta lui … , Nu o sa faca nimc in viata!

Motivele pentru care parintii fac asta sunt:

  1. Copiii lor sunt ei in viitor, acel Eu pe care nu il poate controla fizic si spera ca il poate controla din vorbe iar atunci cand nici asta nu reuseste aplica violenta ca sa rezolve situatia.
  2. Pentru ca considera ca modul lor de viata este ideal, chiar daca a fost greu si nu i-a ajutat cu nimic. „Daca eu am suferit, sa sufere si el sa vada ca viata e grea.” E contraintuitiv sentimentul insa e, inconstient, resimtit de destul de multi oameni in postura de parinti. Sa ii zicem intr-un cuvant egoism insa e jignitor pentru propria persoana sa fii gelos pe o parte a ta. Daca poti ajuta pentru ai fi mai bine, ajuta fara sa te gandesti: Daca mie mi-a fost greu, altora de ce sa le fie usor? Fiecare are o poveste mai grea sau mai usoara si ceea ce trebuie el sa faca este sa invete pe ceilalti din ea si nu sa ii forteze pe ceilalti sa o traiasca daca ceilalti nu vor. NU trebuie sa fii violent cu copilul tau pentru ca tatal tau o fost violet cu tine: „Pai tata asa a facut cu mine si eu asa am invatat carte si am muncit!”

Parintii ajung sa se convinga pe ei insisi ca le pasa de psihicul si sufletul copilului lor cand de fapt sunt doar protectorii fizici ai propriilor copii.

Nu e asa?

Partenerii de viata intr-un cuplu se cearta. Nimic nou. Exista incompatibilitati, se acumuleaza frustrari e normal sa existe dialog, confruntare si rezolvare. Dar ce se intampla atunci cand adulti sunt interesati doar ca ei sa aibe dreptate. Fiecare considera varianta lui mai adevarata decat a partenerului si aud la nesfarsit acel cliseu: Nu ai dreptate! Insa ce nu inteleg multi parinti e felul cum ii influenteaza aceste certuri pe copii. Copilul nu va intelege problematica situatiei si va simti doar stres, durere, nemultumire si se va simti vinovatul conflictului. Parintii sunt interesati sa-si impuna puntul de vedere in fata celuilalt adica el ca individ sa aibe ultimul cuvant de fiecare data indiferent de victimele colaterale.

Acum va intreb pe voi.

Daca un parinte spune ca tine la copilul lui si ca nu vrea sa-i dauneze intreb:

DE CE CONTEAZA, PENTRU PARINTE, MAI MULT CEEA CE SIMTE PARINTELE DESPRE EL INSUSI DECAT CEEA CE SIMTE COPILUL DESPRE EL INSUSI?

Grija este mai mult legata de integritatea fizica, de asigurarea supravietuirii zilnice. Atunci cand iti raman resturi de mancare nu le arunci. Iti amintesti ca ai un caine in drum spre serviciu sau la serviciu sau la tara care se bucura cand ii aduci mancare. Emotional este cumva similara situatia. Nu?

Neintelegerile dintre parinti ajung pana la jigniri, regrete, critica si refularea casniciei. Dar niciodata copilul nu e prea departe, aude si intelege cum intelege un copil: CA EL E DE VINA. Si isi doreste sa nu fi existat ca sa nu mai cunoasca starea aceea de inutilitate si deranj fata de ceilalti.

Cand promiti ca parinte si nu-ti respecti promisiunile nu te astepta ca copilul tau sa te mai creada vreodata capabil si, mai mult, nu te mai astepta sa-i pese de tine pentru ca nici tie nu ti-a pasat de cea ce astepta si dorea el.

Fiecare persoana are vicii. Cenzura verbala a copilului in incercarea de al indrepta pe calea buna nu va avea efecte. Preluam vicii chiar daca stim ca dauneaza pentru ca modelele noastre de viata le au: de la tigari, bautura si cafea la a avea intotdeauna dreptate, a nu-ti pasa de fizicul tau, a vorbi agramat si pana la a fi pesimist, mereu nemultumit, mereu critic, nepasator si dominant.

Copilul nu datoreaza parintelui viata, ci cresterea – Nicolae Iorga

Daca copiii nu sunt destul de puternici pentru a-si forma o personalitate puternica atunci cu siguranta vor prelua toate obiceiurile proaste, naravurile si erorile din comportamentul tau de parinte. Dar cum sa capete o personalitate puternica daca tocmai tu esti modelul lui de viata cel mai influent si tocmai tu il influentezi in cel mai negativ mod posibil.

Si dragi parinti va intrebati apoi de ce copiii vostri sunt emo, neadaptati, nu invata, nu va respecta, lipsiti de incredere, de stima fata de sine si fata de voi, frustrati, stresati, nu stiu sa intretina o relatie si ajung exact ceea ce sunteti voi.

Cand vedeti in ei lucruri care nu va plac dati-va voua doua palme si dojeniti-va pe voi pentru ca tot ceea ce creste in orice om a fost sadit in copilarie si a fost sadit, in cele mai multe cazuri, de parinti. Partea din ei care va place o laudati, partea care nu va place o criticati. Poate ar fi mai bine sa o acceptati ca partea din voi care nu a fost capabila.

DESCOPERA-TE!

PAREREA TA ESTE IMPORTANTA pentru mine.

Cum ai fost influentat negativ de parinti?